|
|
ROLUL CONTEMPORAN AL ŞCOLII IN FORMAREA CULTURII GENERALE
Pornindu-se de la dezideratul educaţiei continue, s-a admis în mod unanim că, alături de familie, şcoala a constituit, cel puţin în ultimele secole, unul dintre principalii factori ai fenomenului educaţional, contribuind prin influenţe specifice la formarea şi integrarea fiinţei umane în spiritul valorilor acceptate şi recunoscute ale comunităţii.
Şcoala şi-a propus şi a urmărit în mod conştient să contribuie la o dezvoltare plenară a personalităţii umane, incluzând aici, deopotrivă, componenta fizică, psihică şi spirituală. Nu întâmplător s-a afirmat de-a lungul timpului că dezvoltarea fizică a omului, formarea unui orizont cultural larg, cultivarea înclinării către înaltele valori morale ale umanităţii nu pot fi privite decât în strânsă interdependenţă cu fenomenul educaţional, derulat într-un mediu instituţionalizat, denumit generic “şcoală”.
Dacă multă vreme, tânăra generaţie a găsit în familie cadrul propice pregătirii pentru viaţă, datele problemei s-au transformat radical pe măsura acumulării cantitative şi calitative a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor ce se cereau a fi însuşite. A apărut astfel necesitatea înfiinţării unei instituţii cu profunde valenţe sociale, ce şi-a propus şi în bună parte a reuşit, să preia asupra sa o mare parte a sarcinilor instructiv-educative şi formative, deţinute anterior de familie.
Dezvoltarea de ansamblu a societăţii umane s-a reflectat fidel în nivelul exigenţelor cărora şcoala s-a văzut treptat obligată să le facă faţă. Asistăm astăzi la acea situaţie în care un volum informaţional imens îşi cere dreptul de a contribui prin intermediul “canalului şcolar” la formarea unei personalităţi umane din ce în ce mai complexe.
Intrebarea firească ce se impune este aceea de a stabili în ce măsură rolul şcolii este acela de a transmite o cantitate informaţională copleşitoare în raport cu o capacitate limitată de stocare a destinatarului acestei informaţii (misiune greu de dus la capăt) sau de a ajuta elevul să înveţe, punând la dispoziţia sa acele noţiuni elementare, concepte, instrumente de studiu, care să-i permită orientarea eficientă şi rapidă într-un spaţiu cultural vast, orientare care să aibă la bază, prioritar, dar nu exclusiv, aptitudinile personale ale celui implicat în fenomenul cunoaşterii.
In condiţiile acceptării, deja, a ideii de evoluţie spectaculoasă a fenomenului cultural, în ansamblu, evoluţie inerentă unei epoci a globalizării accelerate, şcoala contemporană urmează linia celei de-a doua soluţii, dezideratul de a-l învăţa pe elev să înveţe nefiind, de altfel, nou în istoria gândirii didactice. Actualitatea acestui ideal educaţional este cu atât mai pregnantă astăzi, cu cât fiinţa umană se vede obligată să răspundă celor mai diverse provocări de ordin cultural, în condiţiile în care enciclopedismul pare a se transforma, grabnic, într-o frumoasă, dar uitată utopie.
In aceste condiţii, rolul cadrului didactic se nuanţează extrem de mult, el transformându-se, treptat, din depozitarul prioritar de cunoştinţe în îndrumătorul predilect al tinerei generaţii pe tărâmul acelei cunoaşteri la care accesul se realizează în nici un caz uniform şi mecanicist, ci într-un mod esenţialmente flexibil şi conştient.
Confruntată cu o problematică culturală de o complexitate fără precedent, şcoala – în calitate de mediator flexibil, dar eficient între personalitatea aflată la vârsta formării şi bagajul informaţional ce se cere a fi însuşit – propune, actualmente, un model educaţional în care persoana educatorului nu poate fi lipsită de câteva dimensiuni spirituale esenţiale. Astfel, se aduce astăzi în discuţie o pedagogie a diversităţii şi diferenţelor, o pedagogie ce are la bază excepţia, situaţia care este şi poate fi mereu alta pe fundalul unor realităţi complementare şi interdependente într-un spaţiu cultural general. Pe fundalul acestor realităţi, profesorul reuşeşte să-şi atragă elevii în măsura în care se dovedeşte a fi capabil să-i sprijine în efortul de creare a propriei persoane, întrucât, în accepţiunea pedagogiei contemporane, educatorul nu există decât în măsura în care el reuşeşte, raportându-se la fiecare dintre elevi şi împreună cu el, să se autocreeze, dominându-se şi cultivându-se pe sine. Inlăturând obsesia transmiterii cu orice preţ a unei cantităţi mereu în creştere de cunoştinţe, eliberându-se de tendinţa de transformare în depozitar absolut al ideilor şi soluţiilor, cadrul didactic şi odată cu el şcoala în ansamblu, încearcă să răspundă propriilor căutări, crescând constant o dată cu elevii săi.
Explozia culturală aduce în prim-plan o situaţie de neimaginat până nu demult şi anume aceea în care şcoala se constituie într-o constantă şi permanentă alternativă, educatorul nemaiimpunând, ci doar propunând. Intervenţia autoritară a cadrului didactic se justifică acum numai în momentul în care atitudinea refractară a elevului tulbură un climat cultural în cadrul căruia schimbul de experienţă şi cunoştinţe este unul continuu. Pentru elevul zilelor noastre, şcoala nu poate fi decât o provocare şi o posibilă aventură culturală într-un context existenţial personalizat.
La nivel cultural, şcoala modernă părăseşte principiul intervenţionismului riguros, fără a se abandona însă pasivităţii. Raportat la valoarea culturală recunoscută în plan general, educatorul urmăreşte permanent eliberarea a tot ceea ce este superior în spiritul copilului, manifestând însă, în acelaşi timp, o atenţie specială faţă de imperativul subînţeles ca mobilul interior de creştere şi acumulare progresivă şi conştientă să nu dispară.
In rezonanţă cu idealul cultural actual, şcoala oferă un generos mediu de experienţă. La baza acestui mediu stau deziderate precum: calitatea contactelor umane, colaborarea şi comunicarea cât mai deschisă între elevul dornic să cunoască şi educatorul capabil să rezoneze la acele trebuinţe de ordin intern ale copilului, singurele, de altfel, capabile să-i provoace evoluţia de ansamblu. Ca exponent al şcolii lato sensu, educatorul este chemat să ofere copilului într-un mediu instituţionalizat acel cadru apt pentru a facilita transmiterea zestrei de experienţe, al lanţului de informaţii, permiţându-se astfel configurarea acelui sentiment de satisfacţie spirituală, atât de necesară în formarea unei personalităţiarmonioase. Şcoala este astăzi un spaţiu aflat în slujba promovării culturii generale, un spaţiu mustind de experienţă şi contacte interumane, un spaţiu deschis şi destins în cadrul căruia se admite că întotdeauna pot fi descoperite şi formulate alte adevăruri. Efortul şcolii este în primul rând o continuare a acelei activităţi spre care copilul manifestă o înclinaţie nativă, trebuinţele şi interesele acestuia constituindu-se în necesara piatră de temelie a procesului de învăţare.
Dezvoltarea aptitudinii pentru înnoire şi reînnoire se impune a fi un corolar al dorinţei de continuă perfecţionare. Din perspectivă culturală, educatorul este un stimulator perseverent al tendinţei umane fireşti de a crea şi a formula permanent altceva. Şcoala vine să anunţe constant o nouă dimensiune a existenţei, tendinţa de bază fiind aceea a eliminării tiparelor şi clişeelor.
Pe linia modelului cultural general, accentul se deplasează, treptat, dinspre acumularea cu orice preţ către originalitatea productivă, educatorul fiind acela ce deţine rolul primordial în a determina elevul să dialogheze, să problematizeze, să analizeze pe marginea manifestărilor culturale particulare şi dintr-o altă perspectivă decât aceea consacrată.
Managementul educaţional modern este, în linii generale, o reflectare a tendinţei culturale de ansamblu, într-un context în care constrângerea ce vizează acumulări apreciabile din punct de vedere cantitativ, dar cel mai adesea irelevante din punct de vedere formativ dispare, în timp ce cultivarea şi amplificarea raportului de cooperare se transformă în pilonii de bază ai construirii şi derulării actului educativ.
Succesul şcolii – ca principal factor implicat în formarea unei culturi generale a elevului – se bazează pe interesul constant ce se cere a fi acordat tendinţei de menţinere a tinereţii spirituale la nivelul personalităţii celui educat, lucru perfect realizabil prin intermediul unui schimb permanent de valori, idei şi norme între generaţii, precum şi promovarea la nivelul comunităţii şcolare a unui spirit interogativ-investigativ deschis.
Şcoala se vrea, mai mult decât oricând, un câmp pedagogic propice creşterii, orice “atentat” la tentativa copilului de a crede şi a contribui la construirea unui orizont cultural comun fiind cu siguranţă reprobabil. Călăuzitoare a eforturilor elevului pe calea propriei deveniri, şcolii contemporane i se refuză aprioric orice tentativă de a ucide, premeditat sau involuntar, în cazul tinerilor, forţa de a crede şi de a voi.
Prof. înv. Primar Daniela Oprea
Şcoala “Rareş Vodă” Ploieşti
TIMIDUL – UN COPIL PROBLEMĂ?
Se cunoaşte faptul că timiditatea este un sentiment care se declanşează în relaţia cu alte persoane. “Nu suntem timizi când suntem singuri”; “ne simţim timizi deoarece suntem neliniştiţi cu privire la părerea celorlalţi despre noi” precizează D. Doubtfire. Altfel spus, timiditatea este o stare complexă, un amestec de ruşine şi de teamă ce se produce întotdeauna şi exclusiv în prezenţa oamenilor, fără să fie justificată; este o falsă ruşine, o falsă teamă. Se spune că timiditatea nu se mărturiseşte, ci se trădează, oricât ar dori timidul să o ascundă. Numai cine simulează timiditatea este gata să declare că s-a intimidat, cerşind indulgenţă şi milă. Timidul e, de regulă, prea sensibil şi prea mândru ca să suporte mila.
În activitatea noastră profesională, ca învăţători, că să putem comunica eficient cu un copil timid, avem nevoie să putem deosebi un timid adevărat de un mic farsor, o criză reală de intimidare de o simplă similare.
Timidul nu este un fricos şi timiditatea nu înseamnă propriu-zis teamă. Timidul se teme doar de oameni şi de impresia proastă pe care aceştia şi-ar putea-o face despre el. Timidul nu este laş, poate da uneori dovadă de curaj pentru a se apăra pe sine sau pentru a salva o persoană aflată în pericol. Timidul nu este anxios în sens patologic. Neliniştea lui este cauzată de prezenţa oamenilor, rezultă din nesiguranţă, din teama de eşec.
Copilul timid este încărcat şi de anxietate, el manifestă mai evident temerile copilăriei. Acest copil are nevoie de o grijă şi o abordare specială din partea părinţilor. Sunt şanse destul de ridicate ca să-şi manifeste timiditatea şi ca adult, dar cu o educaţie potrivită personalităţii sale comportamentul lui poate fi influenţat şi poate reuşi o adaptare socială mai bună, chiar dacă timiditatea rămâne undeva ascunsă. Puţini vor observa asta. Şi personalitatea părinţilor încărcată de inhibiţie şi timiditate îşi va pune amprenta asupra felului de a fi al copilului. De aceea de multe ori însăşi părinţii au nevoie să-şi corecteze timiditatea şi apoi să-şi educe copilul în spiritul încrederii şi curajului.
Nu este cazul să considerăm acest copil condamnat la timiditate. Cu o educaţie adecvată din partea părinţilor se poate adapta bine la viaţa socială, la şcoală, va avea prieteni (chiar dacă puţini), va duce o viaţă normală. Etichetarea de către părinţi ca fiind "copil problemă" şi protejarea lui exagerată de pericole sunt atitudini dăunătoare copilului care nu va reuşi niciodată să-şi depăşească timiditatea, va trăi senzaţia de frică la orice pas şi va avea probleme de adaptare în viaţa adultă.
Tocmai de aceea este extrem de necesar ca noi, educatorii, să prevenim şi să combatem timiditatea. Aş vrea să expun câteva puncte de sprijin pentru a putea să ajutăm un copil să-şi învingă timiditatea în cadrul mediului său zilnic de desfăşurare, şcoala: să nu-l etichetăm drept timid, chiar dacă ne gândim că este aşa; să acceptăm ideea că nu îl putem forţa să vorbească, nici să fie mai sociabil decât este; îşi va schimba atitudinea numai dacă va caştiga progresiv încredere în el, nu împingându-l forţat în faţa clasei, obligându-l să vorbească; să-l ajutăm să capete încredere în el, lăudându-l; să nu vorbim în locul lui, să nu facem demersurile în locul lui, chiar dacă nu răspunde la întrebările care i se pun, trebuie să înveţe să-şi poarte singur de grijă.
Aceste sfaturi ne pot fi de ajutor în abordarea copiilor timizi, dar nu trebuie să uitam că nu există o reţetă universal valabilă pentru a ajuta un copil să treacă peste timiditate. Concret trebuie să avem în vedere factori precum personalitatea, temperamental, vârsta şi mai ales situaţia în care se manifestă timiditatea.
Consider că e mai simplu să prevenim decât să vindecăm timiditatea. Cum? Evitând, pe cât posibil, ocaziile care o provoacă. De exemplu , evitarea de către profesori a ridiculizării unui elev slab la învăţătură; din păcate, pentru unii profesori, umilirea elevilor slabi la obiectul lor de studiu constituie o mare plăcere; ei pot încuraja, cu voie sau fără voie – întreaga clasă să râdă de greşelile făcute de un elev. Se pare că şi lipsa de bani – dacă se prelungeşte luni de zile sau ani întregi – poate deveni o cauză a timidităţii.”Copiii cărora li se dau mai puţini bani de buzunar decât colegilor lor de clasă, pot deveni timizi.”(D. Doubtfire).
În activitatea la catedră, am descoperit uşor elevii timizi. În general, ei nu-şi găsesc cuvintele, sunt stângaci, se feresc de priviri ori să fie în centrul atenţiei, nu au curaj, se grăbesc să se aşeze în bancă, au o voce scăzută, vorbesc precipitat sau greoi, sunt nefericiţi. Pentru a-i scoate din starea de timiditate, am folosit, evident, comunicarea caldă, apropiată, empatică, scoţând în evidenţă, de fiecare dată, reuşitele, victoriile, progresul. Nu pot uita zâmbetul de pe chipul unei fetiţe atunci când, în urma discuţiei individuale pe care am avut-o, a reuşit să vorbească mai tare, să nu se mai aşeze imediat pe scaun, să dea un raspuns care chiar merita aprecierea mea, iar colegii au aplaudat-o.
O altă modalitate pe care am folosit-o a fost activitatea cu titlul “Am un model pentru colegii mei? Dacă da, de ce ?” Eleva P.A. a fost aleasă de către un coleg, acesta motivând că este foarte cuminte, ascultătoare, frumoasă, cu rezultate foarte bune la testele de verificare, ca vorbeşte frumos, că are caiete îngrijite şi scrie frumos. Eleva P.A. a fost foarte fericită, iar atitudinea ei s-a modificat, s-a îmbunătăţit. Astfel, consider că, prin astfel de activităţi, se restabileşte echilibrul între elevul timid şi cei din jurul lui, din clasă, în primul rând. De asemenea, într-o asemenea situaţie, copilul timid învaţă să se cunoască, să-şi aprecieze calităţile, căci adesea îi supraestimează pe ceilalti şi se subestimează pe el însuşi, iar lauda îl ajută să capete încredere în el.
O altă modalitate de comunicare eficientă cu un elev timid este să vii în întâmpinarea dorinţelor lui pentru a-i creşte stima de sine, dar şi pentru a fi in atenţia colegilor, depăşind astfel starea de izolare, de inhibiţie, determinându-l să acţioneze. Cât de mult s-a bucurat o fetiţă timidă care-şi dorea foarte mult să ude florile atunci când a primit responsabilitatea de a uda florile. Toţi copiii se uitau la ea admirativ atunci când am remarcat că florile sunt bine îngrijite, că unele au înflorit. Fetiţa era numai zâmbet, iar relaţia ei cu colegii s-a îmbunătăţit (a devenit mai cooperantă, a început să-şi spună punctul de vedere, nu mai stătea izolată). Astfel, pot spune că nu vom reuşi nimic dacă nu acţionăm. Acţiunea este totdeauna preferabilă inacţiunii.
Stângăcia timidului se poate înlătura prin formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportare în situaţii cât mai variate. Exemplu: Cum mâncăm ? Cum salutăm ? Cum vorbim la telefon ? Cum prezint portofoliul? etc. Astfel, se evită drama pe care o simte un copil timid atunci când este invitat la ziua unui coleg, ori este nevoit să dea un telefon doamnei învăţătoare. Întărirea comportamentului pozitiv este o modalitate eficientă de comunicare cu un elev timid.
Pentru cultivarea încrederii în sine, este necesar să organizăm succesul pentru ca elevul timid să trăiască bucuria succesului. Cum ? Prin gradarea dificultăţilor, prin trasarea unei sarcini pe măsură, dar atenţie: o sarcină prea grea îl poate descuraja, una prea uşoară îl poate jigni. Hotărâtor este modul în care se dau sarcinile. Copilului timid trebuie să-i dai indicaţii concrete, să nu i se dea sarcini la alegere.
La fel de importantă este atitudinea faţă de insuccesele copilului. Să nu se exagereze eşecurile, să nu se facă drame, căci nimic nu este ireparabil: nici un examen, nici o gafă. Orice insucces te învaţă ceva.
Ca o concluzie, timiditatea nu este o infirmitate şi nici o deficienţă psihică, ci o trăsătură de caracter care poate genera un comportament deficitar, problematic, altfel spus, comportamentul persoanei timide. Noi, educatorii, să ţinem seama de aceste aspecte şi să conştientizăm că este foarte important pentru un copil timid să ştie că are pe cineva care îl susţine atunci când este intimidat de ceilalţi, un om care îl va asculta cu răbdare, fără să-l critice şi îi va oferi sprijinul atunci când are nevoie.
Prof. Inv. Primar Victoria Goia
Şcoala “Elena Doamna, Ploieşti
CONFLICTUL
▪ UN PAS SPRE APROPIEREA DINTRE OAMENI ▪
Conflictul este un proces prin care o persoană, un grup sau un departament dintr-o organizaţie frustrează pe un altul de atingerea scopului propus. Meseria de cadru didactic nu este una uşoară, adeseori întâlnind diferite tipuri de conflicte în cadrul instituţiei şcolare. Trebuie doar să fim pregătiţi să controlăm situaţia , să facem faţă problemelor care apar şi să găsim soluţii optime de rezolvare a respectivelor conflicte.
În activitatea didactică, ne confruntăm de nenumărate ori cu apariţia conflictelor între elevi. Aceştia ajung sa aibă dispute între ei, devin agresivi ceea ce poate avea urmări grave dacă nu se intervine la timp. Ultimul conflict care ne-a rămas întipărit în minte nu este foarte recent. Totul se întâmpla în urmă cu vreo 2-3 ani. La ora de educaţie fizică, o oră atât de preferată de cei mici, clasa a fost împărţită în două grupe de elevi pentru a desfăşura un joc de mişcare cu tema propusă. Totul s-a desfăşurat în condiţii normale până la terminarea jocului. În momentul în care a fost declarată echipa câştigătoare şi a fost premiată, în sala de sport a izbucnit un freamăt general. Elevii coechipieri şi-au unit forţele şi au inceput să adreseze cuvinte jignitoare adversarilor. Conflictul a luat amploare şi după respectiva oră de educaţie fizică, în timpul zilei, dar şi în zilele următoare.
Considerând că şi conflictele fac parte din evoluţia firească a grupului de elevi, că nu este o tragedie, ci el poate avea şi aspecte pozitive, ne-am decis să intervenim. Am propus ca prin discutarea conflictului împreună cu elevii să îi determinăm să fie conştienţi de faptul că există o problemă şi ar trebui să fim capabili să o rezolvăm, să se întărească astfel relaţiile dintre ei şi să devină apţi să îşi rezolve singuri alte conflicte la care pot lua parte cu voie sau fără voie în viitor.
Primul pas pe care l-am realizat a fost pregătirea unei activităţi cu tema ,,Violenţa în şcoală”, în care să se folosească mult material didactic atractiv, situaţii- problemă asemănătoare cu aceea care apăruse în cadrul colectivului nostru de elevi, metode didactice moderne, bazate pe interacţiunea dintre elevi. Am aranjat mobilierul altfel decât era de obicei. Am grupat băncuţele câte patru , formând grupe de elevi care să participe la discuţiile ulterioare. Am adus o robă de avocat şi un ciocănel pentru interpretarea unui joc de rol ,,Avocaţii’’ în care două echipe, fiecare având drept reprezentant un avocat trebuia să gasească soluţii pentru rezolvarea diferitelor probleme date. Elevii au învăţat să distingă între termeni, precum: agresivitate, conflict, toleranţă, negociere, soluţie, rezolvare. Pentru a face activitatea şi mai deosebită i-am invitat şi pe colegii noştri, pe domnul director al şcolii, încât activitatea propusă a devenit una cu totul şi cu totul deosebită. Era ceva inedit atât pentru elevii noştri, cât şi pentru cadrele didactice din şcoală. Am pornit întreaga activitate de la vizionarea unui filmuleţ despre cât de agresivi au devenit copiii din cauza urmăririi la televizor a programelor cu un conţinut ridicat de acte violente sau a jocurilor de calculator care transmit acelaşi mesaj. Elevii au fost surprinşi să vadă de unde pornesc manifestările lor violente şi ce urmări grave pot avea. Abordarea conflictelor prezentate pe parcursul activităţii, conflicte atât de asemănătoare cu acelea care apăreau zilnic în colectivul nostru, a fost una pozitivă, fără a permite atacurile la persoană şi impunând tuturor celor prezenţi să zâmbească şi să poarte în piept un ecuson haios cu mesajul ,, FĂRĂ CONFLICTE!’’. Noi ne-am străduit să dirijăm totul participând alături de elevii noştri la găsirea soluţiilor optime de rezolvare a conflictelor prezentate (unele de tip câştig-câştig) şi încercând să îi determinăm să ţină cont de negociere.
Din moment ce totul s-a desfăşurat aşa cum plănuisem, este lesne de înţeles că şi obiectivele propuse au fost atinse. Inclusiv conflictul apărut la ora de educaţie fizică, pe care ne-am propus să îl rezolvăm discret cu elevii, a avut soluţii destule de rezolvare. Se poate afirma că, în urma activităţii, elevii au devenit mult mai apropiaţi între ei, relaţiile bazându-se mai mult pe cooperare şi mai puţin pe competiţie, toleranţa fiind cuvântul nostru de ordine. Deşi elevii au terminat acum ciclul primar, ei ştiu să îşi rezolve singuri eventualele conflicte, dar sunt şi mult mai uniţi între ei ceea ce nu poate să le aducă decât succese în activitatea lor de formare-informare care are loc în şcoală.
Colegii noştri au învăţat poate că întotdeauna este indicat să tratăm conflictele care apar cu multă seriozitate şi să nu le amânăm rezolvarea.
În concluzie, dascălul trebuie să fie pregătit pentru a fi pus oricând în situaţia de a găsi soluţii de rezolvare a conflictelor.Acestea nu sunt deloc uşor de găsit, dar nu trebuie evitată sau amânată luarea deciziilor. Din orice unghi am privi personalitatea cadrului didactic, aceasta este una deosebit de complexă, datorită rolului pe care îl deţine în viaţa copilului şi a comunităţii din care face parte.
IVAN ILEANA, LEFTER GABRIEL
Prof. înv. primar, Şcoala cu cls. I-VIII NR.1 MIZIL
Prof, Şcoala cu cls. I-VIII VĂRBILĂU
MODALITĂŢI DE DESCURAJARE A CREATIVITĂŢII
Un loc distinct în manifestarea creativității îl ocupă motivația intrinsecă a copilului.În opinia lui T.Amabile,,Chiar și copiii cu cele mai puternice motivații pot fi afectați serios de un mediu inhibator și,ca urmare,creativitatea poate fi distrusă”.Astfel de medii pot fi sistemele școlare tradiționale,rigide și demodate,dar și familiile în care predomină autoritarismul.
Din păcate,asemenea contexte inflexibile și conservatoare nu sunt singurele cazuri nefericite.Chiar și cei care au cele mai bune intenții pot instaura-fără să vrea-un climat dăunător disponibilității creative a copiilor lor.Problema este că,încercând să ne ajutăm copiii să-și manifeste întregul potențial creativ,ajungem să-i constrângem să învețe și să facă anumite lucruri nedorite,plictisitoare,de formă.
Constrângerea-după T. Amabile-,,nu înseamnă numai pedepse amețitoare sau elaborarea unor reguli stricte;înseamnă și folosirea excesivă a recompenselor și accentuarea fără limite a laudelor”. Profesoara și cercetătoarea de la Universitatea Harvard considera că există cel puțin patru ,,mijloace de constrângere” care distrug motivația intrisecă și creativitatea.
Evaluarea
Dincolo de orice îndoială,așteptarea evaluării poate submina creativitatea unui copil,îl poate inhiba sau descuraja. S-ar putea ca el să nu se mai concentreze asupra conținutului activității lui,adică să dorească să spună tot ceea ce are de spus sau să facă așa cum vede el că se poate un anumit lucru,ci asupra a ceea ce ar putea zice ceilalți despre activitatea lui,cum ar fi și ea receptată,înțeleasă sau acceptată.
Chiar și laudele îl fac pe copil mai puțin creativ,dacă aceasta îl determină să se concentreze asupra faptului în care va fi evaluată munca(și nu numai asupra muncii în sine,dorinței de a se exprima pe el înșuși).Unele experimente au arătat că până și sentimentul de a fi urmărit în timpul lucrului poate submina creativitatea.
Recompensa
În general,în societatea noastră există credința că recompensa reprezintă o forță pozitivă.
Majoritatea oamenilor cred că recompensa unui comportament va duce la ameliorarea acelui comportament.Există însă multe ,,prețuri ascunse” pe care le presupune recompensa. Uunul este înăbușirea motivației intrinseci;celălalt ,care apare drept consecință,este reducerea creativității.
În urma cercetărilor s-a descoperit ,în cazul sarcinilor foarte directe( și relativ simple),cum ar fi alegerea căii drepte și ușoare printr-un labirint,recompensa ajută la sporirea rapidității de a găsi rezultatul și a creșterii calității acestuia.Dar în cazul sarcinilor care presupun o intuiție adâncă și rezolvarea unor probleme complexe,recompensa stă în calea realizării lor.
Competiția
Competiția este mai complexă decât evaluarea și recompensa luate separat,întrucât le conține pe amândouă.Cel mai adesea,competiția apare atunci când oamenii simt că performanțele lor vor fi evaluate în raport cu performanțele altora și cel mai bun va primi o recompensă.
Restrângerea (exagerată)a capacității de alegere
Constrângerile (iraționale)pot avea un efect devastator în cazul copiilor cu niveluri obișnuite de motivație intrinsecă.
Nu înseamnă însă că ar trebui să dispară constrângerile.Este foarte important să ne folosim de constrângeri pentru a da copiilor un simț al stabilității și al anticipării,dar,,nu atât de mult încât el să simtă ca singurul motiv pentru a face ceva este acela că trebuie”.
Putem și trebuie să stabilim unele reguli,unele limite în comportamentul copiilor.Totul este să stabilim aceste limite astfel încât să se păstreze motivația intrinsecă a copiilor.
Acasă,din dorința de a-i ajuta să realizeze cât mai bine ,părinții își împing copiii să se îndrepte spre domenii față de care aceștia manifestă un interes scăzut.Rezultatul este că performanțele copiilor respectivi pot fi destul de bune,oricare ar fi standardele de evaluare.Dar aceștia nu vor fi probabil fericiți și nu vor avea o activitate autentic creativă.
În esență ,problema constă în faptul că mulți părinți nu încearcă să găsească domeniul în care apare ceea ce numim ,,intersecția creativității” în copiii lor;problemă care devine cu atât mai gravă la copiii dotați,care obțin,de regulă,rezultate foarte bune în toate domeniile,la toate disciplinele.
Creativitatea poate fi distrusă și la școală.,,Asasinii creativității” pot fi întâlniți în școala tradițională,chiar și astăzi,și chiar printre profesorii care doresc din tot sufletul să dezvolte creativitatea elevilor lor.
Evaluarea apare cel mai pregnant și poate în modul cel mai periculos sub forma notelor.Ajunși în clasa a II a,a III a,sau a IV a(împinși de părinți,de cele mai multe ori),majoritatea copiilor se găndesc deja la mediile(calificativele) de la sfârșitul semestrului sau al anului școlar ca la un lucru deosebit de interesant.
Până și formele cele mai subtile de evaluare pot produce reacții negative asupra creativității.,,Chiar dacă evaluarea profesorului este numai verbală și chiar dacă este pozitivă,copiii care se așteaptă la evaluări dese din partea profesorului ajung să fie mai puțin motivați și creativi”remarca T.Amabile.
Educatorii și părinții au datoria să găsească căile și mijloacele optime, pentru a încuraja creativitatea copiilor,pentru ai face dornici de cunoaștere ,de nou ,de original.
Prof. înv. pr. Manea Florica
Şcoala cu clasele I-VIII NR.2 Boldeşti-Scăeni
|